AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiți | 
 

 Regis de Aeternum : Cartile Vrajitorului

In jos 
AutorMesaj
claudia_de_lioncourt
Mușteriu
Mușteriu
avatar

Numarul mesajelor : 6
Varsta : 38
Localizare : Bucuresti
Data de inscriere : 20/09/2009

MesajSubiect: Regis de Aeternum : Cartile Vrajitorului   Dum 20 Sept 2009 - 12:12

Capitolul 1 - Profetia

Nimic nu-i amintea de Sărbători mai bine decât mirosul de arome al aluatului dospit, ce se cocea în brutăria de peste drum. Îl adulmeca cu nesaț și îi plăcea să identifice fiecare aromă în parte, asemeni unui maestru cofetar. și de fiece dată, își călca pe inimă și ignorându-și soarta, cumpăra aburindă felie de cozonac cu cacao și rahat, pe care o savură apoi în spatele tejghelei, alături de cană cu vin fiert, aromatizat cu nucșoara.
Așa își începea Rufio ultima seară din an și nu de ieri, de azi, ci de peste un secol. Ziua Anului Nou, ca și cea a Crăciunului, îi erau atât de dragi că-și dorea uneori ca zilei de douăzeci și șase decembrie să-i succeadă imediat cea de întâi ianuarie, sărind astfel peste cele cinci zile lucrătoare ce despărțeau aceste sărbători. Copil fiind, anticarul nu putea suferi aceste zile, când guvernanta îi întrerupea jocul, amintindu-i de temele de vacanța de care uitase cu desăvârșire...
Rufio își susținea și în prezent opinia cu privire la zilele calendarului, doar că acum glumea, bineînțeles. Se știe că această scurtă perioadă e deosebit de benefică pentru comerț, iar pentru el însuși însemna răgazul necesar pentru a-și pune ordine în viața profesională, dar și personală, apreciind cu grijă evenimentele anului ce se termină; spre exemplu, dacă se certase cu cineva, căuta să se împace pană la finele lunii, iar dacă împrumutase pe altcineva, își revendică banii tot în acest interval de timp și asta doar dacă era vorba de o persoană înstărită.
Mulți l-ar fi crezut zgârcit, căci purta mereu aceleași haine, de parcă n-ar fi avut și alte schimburi, dar anticarul era doar modest: în loc să cheltuiască pentru sine, prefera s-o facă pentru a-i ajuta pe ceilalți.
De aceea, nu era de mirare de-l vedeai de Sărbători, îmbrăcat cu același costum de catifea rubinie ce se asorta de minune cu stacojia vestă, de a-l cărei buzunar atârna lanțul de aur al ceasornicului. Deși uzate, veșmintele lui erau întotdeauna curate și degajau prospețime și bun-gust.
Un alt cusur al anticarului era și faptul că păstra în al doilea buzunar al vestei două liste după care se ghida în zilele speciale. Programul acelei seri, ca și cel al Revelionului trecut, cuprindea trei obiective, și anume: închiderea magazinului – imediat ce se întorcea băiatul de prăvălie, apoi avea să cineze ca de obicei, cu un prieten de-al său, pentru a-și petrece noaptea dintre ani în fortăreață de pe colină, ultimul punct de pe listă și cel mai așteptat.
Era un plan destul de anost, dar cum n-avea prea mulți prieteni, n-avea nici invitații la masă și nici să meargă așa aiurea, nu-i venea la socoteală. Exista totuși o invitație actualizată în fiece an, cea a familiei Anghelon, dar Rufio o refuza în permanentă, căci presimțea ca el nu face parte din lumea care era invitată acolo și voia să evite stânjeneală.
Isprăvindu-și gustarea, Rufio strânse firimiturile, clăti cană cu apă din carafa, apoi își scutură vesta și aruncă o privire către orologiul din perete. Șase și treizeci p.m. Lyan întârzia. și nu numai el, ci și clienta lui fidelă, ce-și făcuse o obișnuință în a cumpăra cadouri de la magazin, mai înainte de a merge să cineze cu familia surorii ei.
Se înțelege că anticariatul domnului de Roxa-Lhea era cel mai îndrăgit magazin din oraș. Găseai aici tot soiul de obiecte ce aminteau de Ceasornicul de nisip: ghiduri, desene, jucării sau clepsidre de masă.
Acestea fuseseră donate de către colecționari, dar cum nu le cumpăra nimeni, căci nimeni nu mai credea în legendă, anticarul le scosese de la vânzare și le ținea depozitate într-o debara. Rufio achiziționase o sumă de obiecte antice, cum ar fi prima atestare documentară a Aeternumului, pe când acesta îl avea în frunte pe regele hedonist, ce avea să provoace îndeplinirea profeției, sforile cu care fusese legat Ceasornicul de nisip, atunci când regele nebun poruncise imobilizarea Clepsidrei sau chiar pravila în care formulase această poruncă.
Înaltă de cinzeci de picioare, cu suport de argint și recipiente de mărgean, Clepsidra veghea asupra orașului ca un ochi veșnic treaz. Se spunea că Aeternum ul se clădise în jurul ei și atunci când Clepsidra se va prăbuși, toată suflarea orașului avea să dispară o dată cu ea.
Dar aceasta era doar o profeție de mult uitată, iar Ceasornicul era mai degrabă un totem decât o amenințare.
Anticarul privi din nou către orologiu, ale cărui limbi indicau acum șase patruzeci și cinci p.m., apoi ridică din umeri și se îndrepta spre oglindă cu rame tăiate în formă de romb. În stânga ei, în colțul peretelui, se afla un brăduț împodobit cu mere roșii și mărgele de sticlă; deși îl avea din Ajunul Crăciunului, încă nu se săturase să-l admire și nu se putea abține, că trecând pe lângă el, să nu se oprească fie și o secundă pentru a potrivi mai bine câte o podoabă care i se părea lui că nu sade așa cum ar trebui pe creanga ei.
Își verifica cravata de mătase vișinie și nu-i găsi niciun cusur, pentru că imediat după ce se îndepărta, să-și desfacă accesoriul vestimentar și să revină în fata indispensabilei oglinzi...
Oscila în a-și pune acul de cravată în buzunarul vestei sau pe polița de lângă oglinda. În copilărie, guvernanta îl certă adesea pentru neatenție, căci căpătase o deprindere în a-și pierde lucrurile; de aici, se instalase o teamă aproape patologică de a nu uita sau pierde, fie că era vorba de un obiect valoros ori de unul insignifiant.
Iar acul cu pricina, o agrafă de platină în formă de dracon, era deosebit de important, căci era un cadou de la însuși proprietarul fortăreței unde avea să petreacă la cumpănă dintre ani! Așa că-l așeza în buzunar, pentru mai multă siguranță. Își lega cravata și prinse acul la locul lui, pe sub funda eșarfei.
Dar încetineala aceasta în mișcări nu avu niciun efect, Lyan nu dădea semne să apară. Rufio îi scrise un bilet, apoi ieși din magazin și încuie ușa, așezând cu grijă foaia în rama geamului. Ura să plece înainte de vremea stabilită, dar nu avea ce face, mai ales după mesajul primit de la Stelianos.
Anticarul urcă într-o trăsură obișnuită, împodobită cu beteala roșie. Unica destinație din acel loc era podul de peste Astrum, așa că omul dădu bice cailor, fără a mai aștepta comanda.
Rufio îndrăgea Aeternum ul, această magnifică utopie care avea toate calitățile unei bijuterii de lux și niciunul din defecte, care-i ținuse loc de cămin și de părinți laolaltă, care-l fascina și-l răvășea deopotrivă. De aceea, nu dăduse nicio atenție profeției, iar faptul că Stelianos îl trimitea să-i probeze veridicitatea, i se părea o treabă fără sens, mai ales acum în prag de sărbătoare, când nimănui nu-i sta mintă la lucruri serioase.
Sprijinit de parapetul cu lampioane roșii, anticarul privea melancolic către insulă. Clepsidra se afla în mijlocul ei, înconjurată de statuile sparte, care ar fi fost pe timpuri, ostași neînfricați preschimbați în stane, după cum spunea legenda.
Rufio o știa pe de rost, dar nu rezistase tentației de-a cumpăra pentru a mia oară broșura în care aceasta era prezentată. De altfel, nu era singurul care făcea acest gest inutil; la un anumit interval de timp, apăreau pe piața noi ediții ale broșurii și era la modă să le colecționezi după formatul paginii și după culorile fontului.
Ani de zile, Rufio văzuse în legenda o bazaconie și fusese convins că nimeni și nimic n-avea să distrugă acest oraș de vis, căci numai gândul de a-i răpi strălucirea și veselia era o abominabilă crima.
Ajunsese aici la fel ca și ceilalți: călătorind spre o anumită destinație, se trezise dintr-o dată într-un loc străin, fără a ști cum nimerise acolo. Și n-a mai putut pleca, căci deși legenda vorbea despre o interdicție pentru cei care plecau din oraș, nu părea să existe vreun mod de a-l părăsi – poate doar traversând desertul, dar cutezanța însemna moarte.
Oricât de priceput, niciun cartograf nu reușise să facă o reprezentare grafică a orașului, neputându-i defini hotarele; centrul părea înconjurat din toate părțile de nisipuri, iar cine încerca să găsească cetățile megieșe, se pierdea prin deșert și era nevoit să se întoarcă acasă fără niciun rezultat.
De fiecare dată când își lăsă gândul să zboare peste munții aceia albi, Rufio simțea și mai aprig izolarea ce le era impusă. Simțea câteodată o dorință nebună să alerge, să evadeze dincolo de nisipuri, ca după zidul ghetoului unde ți-ai pierdut frumoșii anii ai tinereții... Oricât de scump e materialul din care au fabricat colivia, aceasta rămâne totuși o colivie, iar omul a fost creat pentru a trăi liber.
Trecuse o bună perioadă de vreme de când oamenii nu mai știau nimic despre lumea din afară, pentru ei nu mai există decât Aetenumul, decât Clepsidra acesta imensă, al cărei rol nu era bine definit.
Un zgomot de voci îl deranja din meditație. În dreapta, lângă piciorul podului, trei pușlamale afumate, deghizate de Carnaval se țineau pe după umeri și cântau cât le ținea gura; Rufio zâmbi ușor – bețivanii n-aveau voci rele și cu talentul lor, puteau face câțiva gologani, dacă i-ar fi primit vreun birjar pentru distracție.
Auzise despre săraci al căror talent fusese descoperit în acest fel, cântând în spatele vreunei trăsuri; în general, câștigul obținut de la mușterii era împărțit cu vizitiul care le permitea să se urce în spate, iar dacă clientul își delecta auzul fără să plătească și distracția alături de transport, nu era el de vină, ci artistul, căci falsase sau glumele lui fuseseră prea slabe.
Acest soi de reprezentații apăruse din inițiativă mai marilor orașului și aveau la bază principiul că fiecare om are un talent al său, nu trebuie decât să-l descopere, iar aici, în Aeternum, orice talent poate fi valorificat. Gestul acesta făcuse ca șomajul să nu fie decât un cuvânt de dicționar.
Petrecăreții ajunseseră deja pe bulevardul Casia și intrau într-una din cârciumi, probabil ca să-și ude gâtlejele uscate de atâta cântat... Și nu erau singurii care petreceau - oamenii ieșeau din magazine, intrau în cafenele, orașul trăia în toată puterea cuvântului, fără a se gândi o secundă la amenințătoarea profeție.
Iar orașul îmbrăcat de Sărbătoare era minunat! Brazi împodobiți cu măiestrie dormitau la colțul fiecărei clădiri, unii falnici cu lampioane în culorile curcubeului, alții de-o șchioapă cu lanterne minuscule, fiecare după înălțimea casei pe care o străjuia. Era un deliciu să-i privești!
Dar vizita lui Stelianos îi stricase deja seară și oricât s-ar fi străduit, n-avea să se mai simtă ca până atunci. Era deja opt p.m., nu mai era timp de pierdut.
De obicei, străbătea distantă de la magazin până la fortăreață de pe colină cu inima plină de bucurie. De astă dată însă, bucuriei îi luase locul neliniștea; îl cunoștea pe vrăjitor de ani de zile și îl consideră cel mai bun prieten, dar parcă în acea seară ar fi preferat să nu dea ochii cu dânsul.
Cu toate acestea nu se putea sustrage datoriei și s-ar fi mințit pe sine, dacă ar fi pretins că nu era și curios.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
 
Regis de Aeternum : Cartile Vrajitorului
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Book Pub :: Camera de Scris :: Proza-
Mergi direct la: