Nu e tocmai literatura, dar e ultima chestie pe care am scris-o, desi este scurta. Ideea era sa scrii despre un oras vazut ca o femeie.

Nimic nu putea fi diferit: mirosul mării şi al gardeniilor proaspăt tăiate ce pătrunde întotdeauna pe fereastra deschisă o trezeşte în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră. Deşi îi place să zăbovească în pat, nu întârzie niciodată acolo unde vrea să ajungă.
Timpul curge diferit atunci când te trezeşti de una singură. Duşul soseşte ca un preludiu al zilei ce urmează, felul în care apa îi picură uşor pe trupul învelit de ameţeala uşoară a somnului, dând-o la o parte. Aroma mirodeniilor din cafeaua de dimineaţă are timp sa se aşeze pe haine şi să ajungă una cu mirosul pielii frumos bronzate.

Este momentul plecării. Rochia dintr-o singură bucată îi curge uşor pe trup, accentuând formele delicate dar păstrând bunul gust. Este îmbrăcămintea ideală pentru perioada aceasta, când în aer alternează domoala zăpuşeală a zilei cu plăcuta briză a după-amiezelor pierdute.

Pe strada îngustă şi pietruită ce coboară lin către port, ziua pare ireală - liniştită ca de fiecare dată, dar cuprinsă în acelaşi timp de iureşul anticipaţiei.
Este ziua ei liberă, iar de fiecare dată alege să facă acelaşi lucru, care nu este niciodată la fel. Se pierde în inima oraşului, cautând, descoperind mereu lucruri noi. Unul din numeroasele parcuri, sau poate într-o grădină botanică. O piaţă plină cu porumbei care nu au nimic mai bun de făcut decât sa imite marile aglomeraţii urbane. O uriaşă fântână arteziană înconjurată de figuri în piatră care ar da orice pentru o bălăceală sănătoasă. O catedrală veche de când lumea, pe unde se plimbă întotdeauna 13 gâşte albe ca zăpada. Un cinematograf vechi ce prezintă numai filme clasice.
Iat-o oprindu-se la un teatru în aer liber, unde se cântă muzică din repertoriul lui Agustin Barrios Mangore. La Catedral este una din melodiile ei de suflet, tocmai pentru că e ciudat cum o chitară poate semăna atât de mult cu un pian. Ai ocazia să o zăreşti, doar pentru un moment cu marginea privirii, trecând pe lângă una din clădirile arhitectului ei preferat. Acum stă la o masă micuţă din fier şi ia prânzul la marginea mării. Pescăruşii plutesc undeva departe, împreună cu gândurile ei.

Uneori parcă se evaporă din faţa ochilor şi nu ştii dacă a fost aievea sau nu, dar ea este mereu aproape. Cele mai plăcute momente le petrece într-una din librăriile oraşului, alături de toţi acei scriitori care îi răscolesc sufletul. Nu are unul preferat, deoarece ştie că sunt prea multe cărţi bune pe lumea asta ca să te opreşti la una singură.

Seara o găseşte în luminile minunate, împreună cu prietenii. Însă şi acum îşi doreşte să cutreiere oraşul. Nu i-au plăcut niciodată discotecile, ci preferă o plimbare pe plajă, chiar dacă lumea nu este mereu de acord.
Nimic nu poate merge rău atunci când eşti cu ea: ea este Barcelona, frumoasă, îmbrăcată mereu cu stil, cu un ochi pentru artă în orice formă a ei. Barcelona de care te îndrăgosteşti în mod sigur.

Textul original il puteti vedea aici.

Deja cred ca ti-am zis ca-mi place - inceputul e Marquezo-Cortazaro-tu, din cauza acelor doua puncte care mi se par bine puse acolo. Si faza cu 13 gaste (apropo, nu vrei sa scrii totusi "treisprezece"? it's customary). Daca e sa nu-mi placa un lucru este "in mod sigur" din final, pe care l-as inlocui prin "cu siguranta". But then it's just me.

Am incercat sa fac si eu o chestie cu "city as a woman" dar m-am pierdut in detalii si magical realism si inca nu stiu cum sa merg mai departe. Poate o postez candva.