Am văzut-o cumpărând un teanc de ziare şi apoi îndreptându-se către râu. Am oftat. Ştiam pentru ce sunt ziarele. I-am pierdut pentru câteva minute din raza vizuală, în timp ce m-am oprit în faţa standului. Am căscat gura niţel la titlurile de pe primele pagini, până când am zărit cu coada ochiului ceva ciudat. Era un fel de carneţel de notiţe, însă arăta mai degrabă ca o agendă, mică şi albastră. Mi se părea curios că se vând şi obiecte de papetărie acolo. Am plătit vânzătorului, care mi l-a dat pe cel dintre ziare, spunând că era ultimul. După care am coborât spre râu după ei.

N-a fost greu să îi zăresc de la distanţă. Erau singuri pe marginea râului, iar Eliska purta un tricou galben şi privea foile ziarelor cum plutesc încet, luate de curent.

O ştiam pe Eliska de mult timp. L-am cunoscut pe tatăl ei într-o seară, când plănuiam să îmi închei tura. S-a urcat în maşină cu un aer absent. L-am întrebat unde vrea să-l duc. Şi-a pus ochelarii pe nas şi a început să descifreze cu greutate o hartă veche şi pătată pe care o ţinuse mototolită în buzunar. Am aprins lumina în spate şi m-am întors către el. “Şefule, harta aia nu o să ne ajute prea mult, la cum arată. Poţi să ai încredere în mine, ştiu orasul ăsta mai bine ca oricine.”

În acel moment s-a oprit şi m-a privit pentru prima dată. M-a trecut un sentiment ciudat, ca atunci când nimerisem în maşină cu o tipă scăpată de la balamuc (era îmbracată într-o pijama de spital şi avea o seringă care îi atârna din mână…şi dintr-un motiv pe care nu îl inţelegeam, vroia să o duc pe calota glaciară). Şi-a dat jos ochelarii de pe nas şi parcă s-a luminat la faţă, spunându-mi ceva ce nu o să uit: “Da…da, ai dreptate, desigur…acum te văd. Eşti unul care găseşte locuri.”

În cele din urmă l-am dus până unde locuia şi am aşteptat până când a intrat în casă. Aveam senzaţia ca e puţin dus, însă părea inofensiv (mai târziu am aflat totuşi că lipsise trei zile de acasă până în acea seară). A insistat să mă vadă din nou. M-a chemat de multe ori la el acasă, pentru a-mi povesti planurile de redescoperire a oraşului cu ajutorul meu. Într-un fel îl întelegeam – oraşul e într-adevăr ca o junglă uneori, şi eram dispus să îl ajut. Dar atunci am cunoscut-o pe Eliska. Tatăl ei m-a înţeles, iar vizitele care au urmat au fost mai mult un pretext ca să o văd pe ea.

Dar au trecut mulţi ani de atunci şi s-au întâmplat multe lucruri. Priveam tăcut de pe margine foile care se dezintegrau în întuneric. Mi-am spus că nu are rost şi m-am îndreptat către locul în care lăsasem maşina. Eram cu gândurile în altă parte şi aproape m-am împiedicat de un individ care stătea întins pe caldarâm, murmurând o melodie despre o hârtie, sau aşa mi s-a părut.
Cum era noapte, iar el era dus pe alte meleaguri puţin mai fericite decât ăsta, l-am ridicat şi l-am dus la un cămin de nefamilişti.